Daca privesti harta Europei, ochii iti sunt imediat atrasi de curbura extrem de particulara a Muntilor Carpati. Cuprinsi intre paralele 45-46 si meridianele 23-26, ei sunt amplasati parca in centrul continentului. Imaginile aeriene obtinute de la mare inaltime ne pot duce cu gândul la forma sinuoasa a unui sarpe urias, care incearca sa-si inghita coada. Cel mai inalte piscuri nu depasesc 2500 de metri inaltime, dar asta nu-i impiedica sa fie impunatori si, câteodata, inaccesibili. Dar ceea ce atrage atentia atunci când ii strabati cu pasul este marea varietate a formelor in care par sa se fi constituit.
De la culmile specific vulcanice ale Apusenilor, la formatiunile calcaroase ciudate ale Ciucasului si semetia Fagarasilor, muntii Carpati te surprind si parca te obliga sa nu-i treci cu vederea.
Piscuri, tancuri, lacuri glaciare, pietre ciudate, iti pun la incercare imaginatia.
Dar cea mai misterioasa formatiune, pare sa ramâna stânca din Bucegi care a fost numita “Sfinxul” si care are o asemanare tulburatoare cu Sfinxul egiptean.



Dintotdeauna oamenii si-au pus intrebarea daca aspectul ei particular a fost efectul eroziunii sau avem de-a face cu o lucrare realizata de mâna omului. Nu exista nici un document care sa ne ajute, nici o indicatie care sa ne indice provenienta acestui monument megalitic.

Exista doar “Sfinxul”.
Poate fi el rezultatul capriciilor vremii? E indoielnic, având in vedere perfectiunea formelor.
Din orice unghi l-am privi constatam ca avem de-a face cu o reprezentare antropomorfa. E destul de dificil sa-ti imaginezi ca vântul si ploile s-au straduit sa daltuiasca o stânca care sa reprezinte un cap omenesc. Si nu orice fel de cap. Ci unul impunator, misterios, degajând o forta si autoritate greu de obtinut si de catre un sculptor talentat.
Spatiul liber din jurul acestui simulacru, te duce cu gândul la un amplasament anume ales. De acolo de sus, de la inaltimea muntilor, stânca pare sa vegheze ca un adevarat “Pazitor al pragurilor”.
Daca “Sfinxul” a fost inaltat de oameni, oare când s-a produs acest lucru si cine erau acesti oameni? Cât de departe putem sa ne lasam purtati d imaginatie pentru a afla din ce motive acei oameni l-au creat?
Unii cercetatori considera ca ar fi vorba de un simulacru al zeului primordial Saturn. Oare ce fel de societate si cât de departe in negura vremurilor a avut nevoie de acest fel de coagulare a credintelor si sperantelor, incât sa ridice la mare inaltime (probabil cu mari eforturi) imaginea din piatra a unei figuri umane?
In ultimul timp, multi cercetatori afirma ca mineralul, prima treapta a evolutiei vietii, este depozitarul informatiei imemoriale. Multe monumente megalitice, a caror utilitate a fost initial decodificata ca o modalitate de a masura timpul sau a observa mersul astrilor, s-au dovedit ulterior (in lumina cercetarilor recente) a fi depozitarele unor informatii continute in câmpul energetic degajat de ele, câmp dovedit ulterior a avea influente benefice asupra celor ce puteau interfera cu acesta (vezi menhirele de la Carnac, considerate astazi pietre vindecatoare).
Sfinxul românesc din Bucegi, nu are doar aspectul sfinxului, ci si atributele misterioase ale acestuia. Orbita sa de piatra, pare sa accepte imaginea unei lumi care trebuie privita cu ingaduinta, care are multe de invatat si mare nevoie de ajutor. Atunci când te afli inpreajma lui, ai senzatia ca veacurile nu iti sunt destinate tie, biet muritor, decât daca intelegi care iti e rostul.
De aici, de sus, eu pot privi fiecare fapta a voastra, pare sa spuna cel ce strajuieste inaltimile Bucegilor. Toate lucrurile si intâmplarile la care am fost martor sunt pentru mine fapte previzibile.
Rolul meu este cel de straja a neamului care a trait cândva aici, care vietuieste si astazi, dar care din pacate, si-a uitat radacinile si rostul.
Câte natiuni se pot mândri cu un Sfinx inaltat pentru ele?
Câte natiuni se pot raporta la inspiratele initiative ale stramosilor, cunoscatori de taine ancestrale, care au avut forta de a daltui in piatra, arhetipul maretiei?
Sfinxul din Bucegi este cunoscut astazi doar ca o destinatie turistica. Oamenii vin, se uita la el, percepându-l ca pe inca un punct bifat din agenda excursiei.
Exista insa in tara aceasta oameni simpli, daruiti de Dumnezeu cu puteri vizionare, care stiu ca Sfinxul Bucegilor sta intr-adevar de paza.
Vizionara Valentina, femeie oarba din Iasi, a descoperit ca un important suvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi. De asemenea, ea afirma ca subteranele nedescoperite ale acestuia ascund o adevarata arhiva, din timpuri imemoriale, la care oamenii vor avea acces dupa multi ani.
“Acolo e trecutul omenirii! Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, e demult, demult, tare mult inainte.”
“Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamântului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie.” (…)”Atunci când cu stiinta care va fi pe pamânt va birui cineva sa ajunga sub muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea va sti ce are de facut. Dar asta se va intâmpla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi…”
Noi, traitorii de pe acest pamânt, nu avem calitatile extrasenzoriale ale Valentinei.
Dar, atunci când ne aflam in preajma Sfinxului din Bucegi, reziduuri de memoie ancestrala ne spun ca nu este intâmplator faptul ca aceasta daltuire antropomorfa sta de straja pe culmile Bucegilor, in România.
Intuitia ne spune ca, daca este purtatoarea unui anume mesaj, acesta va putea fi receptionat in folosul intregii umanitati.
Misiunea noastra ar putea fi aceea de decriptor al informatiilor posibile, atât de bine pazite de Sfinxul Bucegilor.

Ansamblul sculptural Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu, cunoscut şi sub numele de Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuţi în timpul primului război mondial, proiectat şi construit de Constantin Brâncuşi. Cele trei componente sculpturale - Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit - sunt dispuse pe aceiaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.


Masa tăcerii
Poarta sărutuluiMasa tăcerii , lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează să participe combatanţii. Timpul este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară. Totul decurge în tăcere.


Poarta sărutului, construită din travertin, este poarta prin care se face trecerea spre o altă viaţă. Motivul sărutului, prezent pe stâlpii porţii, ar putea fi interpretat şi ca ochii care privesc spre interior.


Coloana fără sfârşit , sau a sacrificiului infinit, considerată de către Sydnei Geist punctul de vârf al artei moderne, reprezintă un adevărat "testament spiritual" al artistului, un adevărat axis mundi, menit parcă să sprijine în veşnicie bolta cerului. Înaltă de 29,33 m, este constituită din 17 module romboidale din fontă.


Ansamblul a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938. În epoca zisă a realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Abia în 1964 a fost redescoperit în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul de la Târgu-Jiu a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac.

Considerat una dintre bijuteriile arhitectonice ale Romaniei, cladirea Ateneului Roman din Bucuresti este produsul “Societatii Culturale Ateneul Roman”, fondata in 1865 de un grup entuziast format din Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti, N. Kretulescu, Al. Odobescu si altii. Primii bani au inceput sa fie stransi abia dupa 20 de ani, sub sloganul “Dati un leu pentru Ateneu”, reusindu-se astfel ca in 1886 sa demareze lucrarile de constructie.
Planurile, in stil neoclasic, au fost concepute de arhitectul Albert Galleron, iar in doi ani cladirea a fost aproape gata, fiind inaugurata la 14 februarie 1888. Practic, finalizarea constructiei a avut loc abia in anii ’30 ai secolului al XX-lea.
Privita din afara cladirea Ateneului Romana este formata dintr-un peristil din sase coloane in stil ionic, dand inpresia unui templu grecesc, sub care se afla, in medalioane, chipurile a cinci domnitori ai Romaniei: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab si regele Carol I. Forma actuala a cupolei a fost data de o echipa de arhitecti si ingineri romani dupa ce Galleron a predat proiectul.


Ateneul Roman - sanctuar al culturii.Interiorul este, poate, chiar mai impresionant decat exteriorul. In holul de la intrare se afla patru scari in spirala in jurul unor coloane din marmura de Carrara si sculpturi decorative. Sala de spectacol (28,50 m in diametru si 16 m inaltime) avand o acustica deosebita, are 600 de locuri la parter si 52 de loji. Dar ceea ce impresioneaza in mod deosebit este fresca lunga de 70 de metri si inalta de 3 metri care este realizata de jur-imprejur. Tip de 5 ani (1933 - 1938), pictorul Costin Petrescu a lucrat pentru a transpune in imagini 25 de scene din istoria Romaniei: “Intrarea Imparatului Traian in Dacia”, “Colonizarea cu legionarii romani”, “Formarea poporului daco-roman”, “Straja romana”, “Invazia barbarilor”, “Inceputurile poporului roman”, “Statornicirea”, “Descalecarea”, “Statul militar”, “Statul administrativ cu impartirea dregatoriilor”, “Cruciada”, “Domnitorul Stafan cel Mare”, “Epoca de pace si credinta”, “Unificatorul Tarilor Romane – Mihai Viteazul”, “Inceputurile culturii romanesti”, “Cei trei eroi ai rascoalelor taranesti – Horia, Closca si Crisan”, “Revolutia lui Tudor Vladimirescu de la 1821”, “Anul 1848 in Transilvania”, “Anul 1848 in Principate”, “Unirea Principatelor de la 1859”, “Razboiul de Independenta condus de Carol I”, “Razboiul pentru intregirea neamului 1916-1918”, “Ferdinand I Intregitorul” si “Epoca de consolidare”.


Interior Ateneul Roman.In timpul celui de al II-lea Razboi Mondial cladirea Ateneului Roman a scapat ca printr-o minune in timpul bombardamentelor care au transformat in ruine cladirile din jur. De peste un secol Ateneul este un sanctuar al culturii romane care a gazduit concerte remarcabile ale unora dintre cei mai mari dirijori si solisti ai lumii. Trebui sa amintim in primul rand faptul ca la 1 martie 1898 aici rasunau in premiera acordurile celebrei suite simfonice Poema Romane. La pupitrul orchestrei se afla chiar compozitorul, George Enescu, pe atunci in varsta de 17 ani. Printre cele mai mari nume care au evoluat pe scena Ateneului trebuie amintiti: Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Erich Kleiber, David Oistrah, Igor Strawinsky, Richard Strauss, Paul Robeson. Din 1953 in sediul Ateneului isi desfasoara activitatea Filarmonica de Stat “George Enescu”.

Aflat in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane - Colonia Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa - acest ciudat edificiu al Tarii Hategului a fost obiectul multor controverse iscate intre diferiti oameni de stiinta, dornici de a-i stabili originea. Unii au considerat ca la inceput biserica a fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci; altii vorbeau de un fost templu roman al zeului Marte; Nicolae Iorga plaseaza construirea monumentului in secolul al XVI-lea, iar istoricul de arta Vataseanu, in ultimul sfert al secolului al XIII-lea.
S-au facut numeroase investigatii. Dar monumentul continua sa-si pastreze cu indaratnicie taina. Se presupune ca biserica veche din Densus a suferit mari modificari de-a lungul timpului si, in special, la sfarsitul secolului al XIII-lea. Construita din bolovani de rau, caramida cu inscriptii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, etc., luate desigur din Ulpia Traiana, biserica din Densus are un aspect straniu, starnind totodata admiratie si uimire. In semiintunericul care stapaneste interiorul acestei masive constructii se disting cu greu fragmente de pictura ramase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale peretilor naosului ca si de pe altar apartin zugravului Stefan. Semnatura cu care acesta si-a pecetluit opera se poate vedea si azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vadesc realele calitati artistice ale mesterului. Particularitatile operei zugravului Stefan ne trimit cu gândul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Arges, realizata in secolul al XIV-lea. Asemanarea duce la presupunerea ca acest mester ar fi fost un reprezentant al artei din Tara Romaneasca in Transilvania.

Poziţia geografică strategică a Braşovului aproape de drumul comercial Rucăr-Bran, prin munţii Carpaţi, a influenţat dezvoltarea sa economică de-a lungul timpului. Datorită apropierii sale de Munţii Bucegi şi de Castelul Bran, Braşov este una dintre cele mai importante destinaţii ale României.

Veche de peste 500 de ani, Biserica Neagra este cel mai reprezentativ monument istoric al Brasovului, cea mai mare biserica gotica din Transilvania si, dupa cum afirma unii istorici, cel mai mare edificiu religios intre Viena si Istanbul. Mai mult decat atat, inauntrul el se afla una dintre cele mai mari orgi din Europa si cea mai mare colectie de covoare vechi din Asia Mica.

Constructia acestei biserici vanghelice in stil gotic a inceput in jurul anului 1380, in timpul parohului Thomas Sander, si initial a fost numita Biserica Sfanta Maria. In 1421, mare parte din constructie a fost distrusa in urma invaziei turcesti, motiv pentru care abia in 1477 s-au finalizat lucrarile. In prezent este considerata cel mai mare lacas de cult din Romania, avand dimensiuni impresionante: 90 de metri lungime, de la 25 la 37 de metri latimea si inaltimea turnului cu cruce atinge 65 de metri, iar inauntrul ei pot fi primiti circa 5000 de oameni. Mai mult, in turn se gaseste cel mai mare clopot din tara, care cantareste 6,3 tone.

Biserica Neagra - Brasov.Apoi, dupa aproape 200 de ani, in 1689 un incendiu a distrus-o partial iar fumul a inegrit peretii si multa vreme exteriorul nu a putut fi restaurat.
Renovarea a durat circa 100 de ani, dar din cauza peretilor negri de fum a fost supranumita Biserica Neagra (in germana Die Schwarze Kirche, in maghiara Fekete Templom). Tot dupa acest incendiu i s-a ridicat si actualul acoperis, inalt de 20 de metri. Mesterii care au lucrat la refacerea ei erau veniti din orasul Danzing, motiv pentru care noile bolti sunt in stil baroc nu gotic.

Biserica Neagra - Brasov.Orga Bisericii Negre
Orga Bisericii Negre, avand 4000 de tuburi si fiind considerata printre cele mai mari din Europa, a fost construita intre anii 1836-1839 de catre constructorul de orgi Buchholz din Berlin si este renumita pentru sonoritatea ei. In 1924, galeria din fata orgii a fost extinsa pentru a se putea organiza concerte mari de muzica sacra cu participarea corului. In decursul anilor au fost realizate nenumarate discuri de vinil, casete audio si cd-uri.
De altfel, in prezent, saptamanal se organizeaza un concert de orga.

Valori inestimabile
Colectia de covoare vechi, din regiunile Brussa, Usak si Ghiordes din Asia Mica, din secolele XVII-XVIII reprezinta un tezaur inestimabil al Bisericii Negre. Acestea au fost donate, de-a lungul timpului de catre breslele mestesugarilor din oras, de catre negustori si cetateni.


Biserica Neagra - Brasov.Piesele de mobilier si obiectele de cult sunt alte valori remarcabile care fac din edificiul brasovean un loc pe care nici un turist nu-l poate evita. De exemplu cristelnita din bronz, lucrata de mesterii locali, a fost donata in anul 1472 de catre parohul Johannes Reudel. Dupa aproape 150 de ani, in 1716, fierarul Meensen Hannes a realizat un frumos grilaj din fier forjat care inconjoara cristelnita.
Apoi, pe pridvorul sudic, exista o pictura murala executata dupa anul 1476, reprezentand-o pe Fecioara Maria cu pruncul Isus, asezata intre Sf. Ecaterina si Sf. Varvara. In partea de jos a picturii se afla stemele regelui Matei Corvin si a sotiei sale Beatrice de Napoli-Aragon. De asemenea nu pot fi trecute cu vederea trei canate cu cinci tablouri de la altarul din Feldioara (sfarsitul secolului XV-lea). Stranele din navele laterale sunt datate de la sfarsitul secolului XVII si prima jumatate a secolului XVIII, fiind lucrate cu ornamente in stil baroc, sculptate in lemn. Apoi, stranele din cor sunt in stil neogotic, datand din 1866, iar in nava centrala bancile, realizate din lemn de stejar, au fost montate din 1937.

Biserica Neagra - Brasov.Vechile pietre funerare ale unor personalitati brasovene au fost zidite in spatiile laterale ale antreului de vest in momentul in care s-a lucrat la ridicarea altarului neogotic (1866) si la construirea instalatiei de incalzire (1937).
O panza pictata in ulei reprezentand “Nunta din Cana”, opera a pictorului Hans Eder, se afla expusa pe peretele frontal al navei laterale dinspre nord. Stema orasului Brasov, coroana pe un trunchi de copac cu radacini, este reprezentata, in relief, pe stalpul din fata amvonului.
Tot in interiorul bisericii se gasesc o serie de statui, dintre care cea mai veche este a Sfantului Ioan Botezatorul. Altele ii reprezinta pe Toma Plebeanul, Sfantul Iacob Pelerinul, Isus Savaltor Mundi, Fecioara Maria, Pavel, Luca si Sebastian.


Statuia unui copil care parca ar sta sa cada se afla expusa pe contrafortul din partea nordica a bisericii.O statuie atipica pentru un lacas de cult se afla expusa pe contrafortul din partea nordica. Este vorba de reprezentarea unui copil care parca ar sta sa cada. Legenda spune ca in momentul in care se construia Biserica, un mester a devenit invidios pe un ucenic foarte talentat. La un moment dat i-a cerut copilului sa ridica ceva de pe cornisa si cand acesta s-a aplecat, mesterul l-a imbrancit. Tot legenda spune ca statuia a fost ridicata de ceilalti ucenici, in memoria celui asasinat miseleste.
De-alungul timpului Biserica Neagra a fost supusa la mai multe lucrari de intretinere si renovare. Statuile de pe contrafortuirle exterioare au fost inlocuite cu copii, in perioada anilor 1937 - 1944, iar originalele au fost adapostite inauntrul bisericii. Intre 1967 - 1977 au fost alocati bani de la bugetul de stat pentru renovare, iar dupa cutremurul din 1977 restaurarea s-a realizat cu ajutoare din donatii si colecte.

Biserica de lemn din Bârsana, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Patrimoniul Mondial UNESCO, a fost construită în anul 1720 pe locul numit „Podurile Mănăstirii” şi mai târziu, în 1806, mutată pe dealul Jbâr, unde se află şi acum.
Este unica biserică UNESCO care iniţial a fost mănăstirească, apoi a devenit parohie. Arhitectura se înscrie în linia generală a bisericilor de lemn maramureşene. Pictura, este una remarcabilă, extrem de valoroasă, croită după rigorile artei baroce. Iconografia Bârsanei se individualizează prin trei trăsături: are un profund caracter eshatologic, elementul moralizator e lesne de observat, iar accentul e pus pe latura umană a naraţiunii.
Legenda spune că mai demult, pe dealul Jbâr era un cimitir de ciumaţi. Oamenii seceraţi de molimă au fost înmormântaţi în grabă, fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuţa de lemn pe Jbâr, având convingerea că victimele ciumei îşi pot dormi somnul de veci doar dacă li se face o slujbă religioasă.
Şi azi, mulţi din locuitorii Bârsanei cred că o dată cu biserica, s-au mutat pe sub pământ şi morţii de la Podurile Mănăstirii, pentru a-şi continua odihna la umbra bisericii.

Biserica de lemn din Budeşti, construită în anul 1643, este de asemenea în Patrimoniul Mondial UNESCO şi poartă hramul Sfântului Nicolae.
Biserica e construită din bârne groase aşezate pe un soclu din piatră de râu. În interiorul bisericii se păstrează cămaşa de zale şi coiful lui Pintea, despre care tradiţia spune că el însuşi le-ar fi adus aici.
Pictura e una în culori deschise, calde, luminoase şi bine armonizate. A fost realizată în jurul anului 1762 de Alexandru Ponehalschi, fiind vizibilă astăzi numai pe jumătatea vestică a pereţilor, pe tâmplă şi în altar. În biserică mai există icoane de sticlă foarte vechi, icoane de lemn datând din secolul al XVII-lea. Dintre acestea, cea mai însemnată este o icoană înfăţişând pe Sf. Ioan Botezătorul provenind dintr-o biserică din secolul XV, pictată, cum spune inscripţia în slavonă, de "mult greşitul Gheorghe".
O caracteristică specifică a acestui monument este turnul. La baza clopotniţei sunt patru turnuleţe, detaliu arhitectural neobişnuit pentru construcţiile de lemn din Maramureş.

Biserica de lemn din Deseşti, monument UNESCO, este o biserică tradiţională de lemn care poartă hramul Cuvioasei Paraschiva şi a fost construită în anul 1770.
Legenda spune că în 1717, în urma unei invazii, tătarii au incendiat biserica satului. Tot legenda mai zice că noua locaţie a bisericii a fost aleasă de piatră de altar. Sătenii au încercat să ridice piatra în mai multe locuri, dar de fiecare dată aceasta a căzut.
După cinci încercări eşuate, piatra a rămas în sfârşit în picioare, fiind în acest fel stabilit noul aşezământ al bisericii.
După ceea ce scrie pe acoperişul pronaosului, pictura, foarte frumoasă, datează de la 1780, accentuând nota generală de simplitate. Ea este nesofisticată, sinceră, amintind de pictura naivă.
Arhitectura se înscrie în linia tradiţională. Îmbinările de lemn, echilibrul şi armonia elementelor de arhitectură, impresia de simplitate şi eleganţă vădesc o perfectă cunoaştere a artei lemnului şi o măiestrie fără cusur. Nota de originalitate e dată de bârnele de la partea superioară ce susţin şarpanta acoperişului, prelungite şi sculptate în scară, conferind ansamblului o siluetă deosebită.
Cimitirul din jurul bisericii are multe cruci celtice înscrise într-un cerc sau semicerc.

Biserica din Ieud Deal, monument UNESCO, este construită din lemn de brad. Istoricii nu au căzut de acord cu privire la data ridicării acestei biserici.
Unele documente o prezintă ca fiind cea mai veche biserică de lemn din Maramures, datând-o 1364; conform altor păreri, ea datează, probabil, din secolul XVII.
Construcţia urmează canoanele tradiţionale: pictura şi iconostasul, bine conservate, sunt de secol XVIII.
Picturile interioare au fost realizate de către Alexandru Ponehalschi, unul din cei mai activi zugravi de biserici din Maramureş la acele vremuri. Pereţii pronaosului ilustrează Judecata de Apoi, cu un foc al infernului care îi cuprinde pe condamnaţi.
În biserică există icoane vechi de lemn (sec. XVI-XVII), o valoroasa colecţie de icoane pe sticlă aduse de la Nicula, toate acestea alături de covoare vopsite în culori vegetale şi cărţi de mare valoare; demne de amintit sunt tipăriturile lui Coresi "Întrebare creştinească" şi "Apostolul" datând din secolul XV, precum şi alte documente tipărite la Iaşi şi la Blaj. În podul bisericii a fost descoperit "Codicele de la Ieud", manuscris de o valoare inestimabilă, datat 1391, considerat ca fiind cel mai vechi text în limba română, scris cu litere chirilice.

Biserica de la Plopiş, monument UNESCO, poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
Buni lemnari, locuitorii Plopişului au început în anul 1798 edificarea unei noi biserici, menite să înlocuiască vechiul lăcaş de cult, finalizată la 12 noiembrie 1811.
Datele care atestă sfinţirea bisericii sunt extrase dintr-un document găsit în piciorul prestolului. De asemenea, s-au descoperit şi cele 49 de monede, depuse câte una de fiecare familie din sat care a participat la ctitorirea bisericii.
Clădirea bisericii e mică, 17m lungime, 7m lăţime şi 47m înălţime, însă dovedeşte un deosebit simt al proporţiilor, fiind poate cea mai unitară şi mai bine echilibrată biserică de lemn a Maramureşului, lucru ce o face să se înscrie în categoria construcţiilor religioase bine închegate.
Pictura este bine păstrată, nota dominantă fiind dată de reprezentări ale Apocalipsului, ele ocupând întregul perete de vest al naosului.
Din punct de vedere arhitectonic, se compune din pridvor, pronaos, naos şi un altar, toate ridicate pe o fundaţie din piatra. Sunt doua elemente caracteristice: bârnele superioare ale pereţilor nu ies în consolă, iar streaşina este înfundată.


Biserica „Sfânta Paraschiva” din Poienile Izei, monument UNESCO, este unul dintre cele mai frumoase şi bine conservate monumente din Maramureş.
Biserica este un monument fără egal vădind nivelul artistic atins de meşterii lemnari ai Maramureşului. Construită acum aproape 400 de ani din arbori seculari, ea respectă configuraţia tradiţională: planul navei este rectangular, pridvorul e amplasat pe altura de apus, acoperişul are dublă poală, iar turla cu trei clopote are foişor, coif şi o cruce înaltă. Spre deosebire de alte biserici, altarul are patru laturi ca în vechime, lucru rar întâlnit la alte biserici.
Pictura, începută în 1794, impresionează prin tematică şi abordarea originală a iconografiei tradiţionale, cu scene mari, într-un registru cromatic armonios.
Se remarcă scenele din pronaos ale Judecăţii de Apoi, în special cele cu Iadul. Se descifrează aici scena cu mincinosul spânzurat de limbă, femeia care a descântat vacile este împunsă din două părţi de victimele sale, cel care „sparge hătu” este reprezentat brăzdat cu plugul de către doi diavoli, femeia care îşi omoară pruncii în pântec, este silită în picturi să înghită unu, iar cel care doarme în timpul slujbei religioase este întins pe un pat încins, cu un diavol alături, care-i cântă la vioară.



Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", alt monument UNESCO, aflată în inima Ţării Lapuşului, odinioară îndeajuns de încăpătoare pentru toată suflarea satului, a fost ridicată la 1663 din doua lemne masive aduse din apropiere, de pe Dealul Popii.
Unicitatea construcţiei este dată de intrarea laterală şi de acoperişul asimetric. Masa moşilor este acoperită de streşini, făcută din bârne lungi cât biserica şi crestată din metru în metru. În dreptul cresturilor din peretele bisericii sunt scrise nume ale familiilor înstărite, proprietare pe rosturile din masa moşilor. În zilele de sărbătoare, aceste familii organizau mese în curtea bisericii, dând pomană săracilor pentru sufletele celor morţi.
Impresionante sunt decoraţiunile exterioare: brâul în formă de funie răsucită cu simboluri solare ce înconjură biserica şi îmbinările de lemn ce dau pereţilor aspectul unor ziduri de cărămidă. Elementul ornamental caracteristic acestei biserici îl constituie capetele grinzilor ce sprijină streaşina, cioplite în formă de cap de cal - element laic, întâlnit la multe din casele ţărăneşti. Remarcabilă rămâne simbolistica acestui locaş; un exemplu clar îl constituie meşter-grinda decorată cu motive ale mitologiei româneşti arhaice: Soarele, Luna, Luceferii, Stelele.
Pictura, cu tematică foarte variată, a fost săvârşită la 1785, iar astăzi se păstrează fragmentar, doar în naos şi pronaos.


Biserica de lemn din Şurdesti, monument UNESCO, a fost construită în 1721 sub directa supraveghere a lui Toma Macarie şi poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
Este considerată ca fiind cea mai înaltă construcţie veche din lemn de stejar, turnul măsurând 54m, înconjurat de alte 4 mici turnulete, înălţimea totală de la sol fiind de 72m. În trecut, oamenii credeau că dacă biserica este mai inaltă, rugăciunile lor ajung mai repede la Dumnezeu.
Pe langă înălţimea impunătoare, trebuie remarcat că este singura biserică din Ţara Chioarului care are acoperiş cu poală dublă. De asemenea, este unic în această zonă şi pridvorul cu două rânduri de arcade suprapuse.
Picturile interioare au fost realizate de zugravul Ştefan din Şişeşti în 1783 şi reprezintă scene biblice din Vechiul şi Noul Testament. Frumuseţea bisericii este sporită de existenţa brâului în funie răsucită.
Nota particulară a ansamblului e dată de pridvor, cu doua rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, identice ca formă şi decoraţii.

Transilvania, marcată de conlocuirea multiseculară a comunităţilor română, maghiară şi germană, ea prezintă o caracteristică unică: nicăieri altundeva în lume, nu se găsesc conservate, pe un perimetru atât de restrâns, o asemenea concentraţie de biserici întărite şi de biserici-fortăreţe, care să stea mărturie unei atât de variate puneri în operă a tehnicilor de apărare. Originea şi dezvoltarea fortificaţiilor bisericilor sunt, bineînţeles, legate de istoria frământată a Transilvaniei, pornind de la invazia tătarilor, din 1241 - 1242, trecând prin incursiunile repetate ale turcilor -- începând cu 1395 -- şi până la devastatoarea înfrângere de la Mohács în 1526.

De-a lungul acestor ani de tulburări, bisericile au făcut, evident, tot ce a fost posibil, pentru a se proteja cât mai bine în faţa războaielor care s-au succedat în jurul principatului Transilvaniei, până la începutul secolului al XVIII-lea. Densitatea geografică şi, mai ales, numărul important al acestor construcţii -- din care peste 150 au supravieţuit până în zilele noastre -- pot fi considerate un fenomen caracteristic pentru contextul istoric, juridic, religios şi social legat de cei care le-au construit: saşii din Transilvania. În unul din momentele ocupării progresive a Transilvaniei de către coroana maghiară, regele Géza II (1141 - 1161) a decis să aducă în ţară coloni germani, mai ales din arhidioceza de la Köln, care vor fi numiţi, mai târziu, saşi. După alte noi valuri de imigraţie, colonizarea actualelor localităţi săseşti se va încheia, cu câteva excepţii, înainte de 1300. Din punct de vedere religios, aceste comunităţi au fost legate de biserica săsească. Începând din 1542 şi până la Reformă, biserica săsească din Transilvania -- care a adoptat, în 1572, confesiunea augustană -- şi-a păstrat caracterul de biserică populară.

În patria lor de origine, coloniştii învăţaseră deja ca, în caz de război, este preferabil să abandonezi satul şi să-ţi salvezi viaţa şi bunurile, graţie unei fortificaţii aflate în apropiere. Acest lucru a influenţat asupra alegerii unui tip de colonie adaptat locului, pentru o asemenea construcţie. Pământurile arabile sunt împărţite după sistemul flamand; casele -- cu grădină -- sunt aliniate în şiruri strânse şi formează sate alcătuite din uliţe, islazuri şi pieţe; biserica este situată în centrul satului. În cele mai multe dintre cazuri, acestea sunt construite pe o colină, uşor accesibilă şi protejabilă. Acest tip de aglomerare a stat la baza dezvoltării fortificaţiilor bisericilor care au fost ridicate, mai peste tot, după invazia tătară. În ciuda profundelor transformări intervenite ulterior, este posibil să reconstituim aspectul fortificaţiilor bisericilor, care datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea: aproape toate bazilicile din perioada colonizării, ca şi construcţiile mai târzii, au conservat turnuri masive, situate sub traveea vestică a navei centrale. Aceste turnuri au fost prevăzute cu un drum de strajă şi cu ferestre de tragere, în vreme ce căile de acces erau protejate de un zid de incintă, un şanţ şi un turn de intrare. Dacă primele biserici fortificate se inspiră din modelul medieval al castelului fortificat al cavalerilor, se pare că modelul urmat în Transilvania au fost locuinţele fortificate ale conţilor. Printre acestea din urmă, singura, cea de la Câlnic, în vestul Transilvaniei, a traversat veacurile. Construită către 1260 de către contele Chyl de Kelling, ea include un masiv turn-locuinţă, cu trei etaje şi cu o capelă mică, prevăzută cu o absidă semicirculară şi este înconjurată de un zid de incintă de formă ovală. În 1430, descendenţii contelui au decis să o deschidă comunităţii libere a satului, care, la rândul său, a mărit fortificaţia cu un zid de incintă exterior şi cu un bastion semicircular şi a ridicat în curtea interioară ziduri suplimentare, însoţite de construcţii sprijinite de zidul de incintă. După o epoca de tulburări, Transilvania a traversat o perioadă calmă şi, sub Ludovic cel Mare (1342 - 1382), coloniile germane au ajuns la un vârf economic indubitabil. Activitatea arhitecturală s-a dezvoltat intensiv şi a început construirea marilor biserici din oraşe precum Sebeş, Cluj-Napoca, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Braşov. Curând după aceasta, turcii au călcat pentru prima oară pe pamântul Europei şi, ca urmare a marei invazii turceşti de la 1491, peste tot a fost începută sau continuată extinderea sistematica a construcţiilor defensive.

Marcată, în primul rând, de modelul castelului fortificat medieval, arta construirii fortificaţiilor -- care priveşte oraşele -- a fost apoi transferată bisericilor-fortăreţe: zidurile au fost înălţate, au fost prevăzute cu un drum de strajă deschis şi au fost întărite de un rând de turnuri de apărare. Poarta a fost întărită, pe din afară, cu fortificaţii suplimentare. Adeseori s-a ajuns la situaţia construirii unei a doua sau a treia incinte. Cele mai vechi biserici-fortăreţe, care datează din aceasta epocă, se găsesc în Ţara Bârsei. Motivul pentru care a luat avânt construirea fortificaţiilor la bisericile aşezate în câmpie este acela că ele nu sunt protejate decât până în dreptul turnului de vest. Cea mai importantă biserică fortificată din Transilvania este cea de la Prejmer. Acest edificiu în formă de cruce, care datează de la începutul goticului, a fost influenţat de şantierul cistercian de la Kerz; el a fost înconjurat de ziduri având o înălţime de 12 metri. Aceste ziduri descriu un plan patrulater cu unghiurile rotunjite şi sunt protejate de palisade, şanţuri umplute cu apă, patru turnuri şi două fortificaţii avansate. În interiorul acestui perimetru, construcţiile sprijinite de zidul de incintă erau construite cu trei sau patru etaje; împărţite în 60 de compartimente, ele erau prevăzute cu beciuri şi cu 260 de hambare.

În alte regiuni colonizate, acolo unde caracteristicile peisajului colinar au fost judicios folosite, fortificaţiile sunt complet diferite. Una dintre cele mai mari şi cele mai cunoscute biserici-fortăreţe este cea de la Biertan, care se ridică pe un deal, în centrul comunei. Biserica-hală, cu trei nave, datând din perioada goticului târziu, a fost ridicata în 1500 - 1516, corul edificiului preexistent fiind înălţat cu un nivel fortificat. Zidul de incintă, care datează din aceeaşi epocă, a fost întărit, în cursul sec. al XVI-lea, cu 8 turnuri, el desfăşurându-se în forma de spirală, asemenea unei centuri cu trei turnuri, în jurul dealului.

Biserica şi-a păstrat mobilierul său datând de la sfârşitul epocii gotice, din care un altar compus. Se mai pot încă observa frescele de la începutul sec. al XVI-lea, pe turnul sudic al zidului interior de incintă, ca şi pietrele tombale ale mai multor episcopi saşi. Începând din 1993, aceasta biserică-fortăreaţă, ca şi căile de acces din jur, fac parte din lista patrimoniului mondial, elaborată de către UNESCO. În epoca în care a fost întărit corul de la Biertan, fortificarea clădirilor ecleziastice continuă, deopotrivă, mai peste tot. Turnul vestic era înălţat şi înzestrat cu etaje, având un rol defensiv, folosindu-se un mare număr de variante -- în ceea ce priveşte mijloacele de apărare puse în opera şi formele arhitecturale. Se ridica un al doilea turn, dedesubtul corului sau al unei intrări laterale.

Pentru perfecţionarea protejării edificiului, navele laterale erau, adeseori, demolate; din piatră sau din bârne de lemn erau construite niveluri defensive sub cor, ori dedesubtul întregului ansamblu de clădiri ecleziastice, pe console sau pe arce butante, sub contraforturi. Sfârşitul sec. al XV-lea marchează o ultimă etapă importantă în istoria construirii bisericilor fortificate: în unele locuri, după demolarea vechilor construcţii ecleziastice, ale bisericilor întărite, s-au ridicat noi construcţii unitare, compuse dintr-un singur corp de clădiri, cu etaje defensive, sprijinite pe console şi cu arce butante situate între contraforturi; aceste fortificaţii au fost prevăzute cu ferestre de tragere, catapulte şi metereze. O clopotniţă, construită separat, a fost inclusă în zidul de incintă. Bisericile, toate, sunt -- dincolo de interesul pe care îl prezintă pentru studiul fortificaţiilor -- martori semnificativi pentru istoria artei şi a arhitecturii Europei centrale şi ale Transilvaniei medievale, marcate de influenţele din sudul Germaniei, din Boemia şi din Austria, din epoca romanica şi până la sfârşitul goticului. Bisericile întărite şi bisericile-fortăreţe sunt expresia cea mai marcantă a expresiei publice săseşti şi semnul identificării cu propriul trecut.

Următoarele 7 biserici săseşti fortificate au fost incluse pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial:

Biertan (Birthälm)
Câlnic (Kelling)
Dârjiu (Dersch)
Prejmer (Tartlau)
Saschiz (Keisd)
Valea Viilor (Wurmloch)
Viscri (Deutschweisskirch)


Lista aşezărilor săseşti cu biserici fortificate din Transilvania
Alma Vii (germ.: Almen, magh.: Szászalmád) este o localitate în judeţului Sibiu, Transilvania, România. Anul primei atestări scrise este 1289 în actul „Herritus de Alma sacerdotes“.
Bazna (germ.: Baaßen, magh.: Bázna) este o comună în judeţul Sibiu, Transilvania, România. Localitatea Bazna a fost atestată documentar în 18 februarie 1302, printr-un act în care consiliul unei mănăstiri din Oradea adevereşte că un comite sas a donat localitatea denumită Bazna bisericii catolice din Alba Iulia.
Băgaciu (în în germană Bogeschdorf), în maghiară Szászbogács) este o comună în Judeţul Mureş. Comuna este alcătuită din satele Băgaciu şi Deleni. Satul Băgaciu este atestat documentar în anul 1351 cu numele Bogesdorf.
Biertan (germ. Birthälm, magh. Berethalom) este o comună din judeţul Sibiu, Transilvania, România. Este situată la ca. 80 de km. de Sibiu. A fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1224.
Boian
Brateiu
Brădeni
Câlnic (în germană Kelling, în maghiară Kálnok) este o localitate în judeţul Alba. Numele săsesc al localităţii este Kelling şi vine de la primii stăpâni, familia nobililor cu acelaşi nume. La fel ca şi alte familii de saşi, aceştia au devenit probabil din greavi nişte adevăraţi comiţi. Greavii de Câlnic sunt menţionaţi încă din 1267, 1269 şi 1309. Unul dintre ei, pe numele său Chyl de Kelling, a construit la mijlocul secolului al XIII-lea donjonul de la Câlnic şi îl folosea drept locuinţă.
Cincşor (germ. Kleinschenk).
Cincu este o localitate în judeţul Braşov.
Cisnădie (germ. Heltau, magh. Nagydisznód) este un oraş din judeţul Sibiu, situat la 10 km nord de Sibiu. Oraşul Cisnădie este atestat documentar din anul 1204.
Cisnădioara este o localitate în judeţul Sibiu.
Cloaşterf este o localitate în judeţul Mureş.
Codlea
Cristian
Cristian este o localitate în judeţul Sibiu.
Dealu Frumos
Drăuşeni este o localitate în judeţul Braşov.
Felmer este o localitate în judeţul Braşov.
Hărman (în germană Honigberg, în maghiară Szászharmány) este o localitate în judeţul Braşov. Întemeierea şi popularea localităţii cu oaspeţi germani, atribuită iniţiativei ordinului cavalerilor teutoni, poate fi fixată cu aproximaţie între anii 1213-1225. Cea mai timpurie evocare documentară a aşezării datează din 21 martie 1240, atunci când regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1279) donează biserica din Hărman (Mons Mellis), "cu toate veniturile [şi] drepturile" ce ţin de ea, capitului mănăstirii Cîteaux, din Burgundia, pentru folosul obştesc al capitului întregului ordin cistercian.
Homorod este o localitate în judeţul Braşov.
Hosman este o localitate în judeţul Sibiu.
Prejmer (în germană Tartlau, în maghiară Prázsmár) este o localitate în judeţul Braşov, Transilvania, România. Originea slavă a numelui românesc şi maghiar al localităţii permite ipoteza că localitatea actuală a fost precedată de o aşezare mai veche de origine slavă. Cert este doar faptul că prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1240, atunci când regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) cedează biserica din Prejmer "cu toate veniturile [şi] drepturile" sale capitlului mănăstirii Cîteaux, în Burgundia, abaţia-mamă a Ordinului cistercian, pentru folosul obştesc al întregului ordin.
Mediaş (germ. Mediasch, magh. Medgyes) este al doilea oraş ca mărime din judeţul Sibiu, Transilvania, România. Are o populaţie de 55.203 locuitori (martie 2002). În secolul al XII-lea şi al XIII-lea regii Ungariei au aşezat în zona Mediaşului colonişti germani, cunoscuţi sub numele de saşi. În anul 1318 saşii din Mediaş şi cei din Şeica Mare au fost scutiţi de obligaţia de a participa la oastea regală, obţinând totodată şi unele privilegii fiscale. La 1402 regele Sigismund de Luxemburg a eliberat scaunele Mediaş şi Şeica de sub jurisdictia comitelui secuilor.
Miercurea Sibiului (germ. Reußpermarkt, magh. Szerdahely) este o localitate în judeţul Sibiu.
Moşna este o localitate în judeţul Sibiu.
Netuş
Şeica Mică este o localitate în judeţul Sibiu.
Ţapu
Valea Viilor este o localitate în judeţul Sibiu.
Valchid
Velţ
Viscri este o localitate în judeţul Braşov. Deutschweisskirch (germ.) - aşezare din podişul Transilvaniei, din apropiere de Sighişoara, colonizată de saşi. În prezent se regăseşte o frumoasă biserică evanghelică, fortificată, în stilul bisericilor săseşti fortificate din Transilvania.

Castelul Bran (în germană Törzburg, în maghiară Törcsvár) este un monument istoric şi arhitectonic, situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Braşov.

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 19 noimebrie 1377 în Zvolen confirmă saşilor din Scaunul Braşovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala şi cu meşterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele promite braşovenilor că, dacă Ţara Românească va ajunge "în mâinile noastre", atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referinţa din textul documentului din 1377 cu privire la o "nouă cetate de piatră", permite deducţia că fortificaţia de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniţă mai veche. Această cetate, probabil din lemn, va fi fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea teritoriul cetăţii Bran a fost supus jurisdicţiei comitatului regal de Alba Iulia.

În anul 1395 Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Ţara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.

În 1407 Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) şi Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Ţării Româneşti până în 1419.

În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Braşovului în cea a coroanei Ungariei, care a finanţat lucrările de fortificare şi de extindere. În 1498 cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către scaunul Braşovului.

În 1920, Consiliul Orăşenesc Braşov a donat Castelul Bran reginei Maria a României, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Regina l-a amenajat şi l-a lăsat moştenire fiicei ei, principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea. După expulzarea din ţară a familiei regale, în 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat şi devastat. Castelul s-a redeschis apoi vizitelor publice în 1956, fiind parţial amenajat ca muzeu de istorie şi artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare terminată în linii mari în 1993.

Deşi a intrat în circuitul şi folclorul turistic drept castelul lui Dracula, aici turnându-se şi un film, Interviu cu un vampir, se pare că Vlad Ţepeş nu a locuit niciodată la castel. Recent el a fost restituit în natură de statul român lui Dominic de Habsburg şi celor două surori ale sale, în calitate de moştenitori ai principesei Ileana. Proprietarii s-au angajat ca timp de trei ani să nu-i schimbe destinaţia de muzeu. România şi-a asumat şi costurile renovării şi întreţinerii castelului şi are un drept de preempţiune pentru achiziţia viitoare a castelului.

Castelul Bran se situează la mai puţin de 30 km de Braşov, pe şoseaua ce iese prin vechiul cartier Bartolomeu şi care leagă Braşovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic. El adăposteşte în acest moment muzeul Bran, muzeu ce se întinde pe cele 4 etaje ale castelului. La muzeu sunt expuse colecţii de ceramica, mobilier, arme şi armuri, iar în curtea castelului se află un mic muzeu al satului, cu case tradiţionale din regiunea culoarului Rucăr-Bran.

Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1883. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.


Istoria
Castelul Peleş este contemporan cu întemeierea oraşului Sinaia. Locul construcţiei, valea pârâului Peleş, a fost cumpărată la acea dată de regele Carol I. Alte câteva clădiri au fost construite simultan şi anexate castelului: Camerele Gardianului, Economatul, Foişorul (casa de vânătoare), Grajdurile Regale şi Centrala Electrică. Vila Sipot a fost construită mai târziu. Aceasta va servi drept centru de supervisiune a lucrărilor pentru arhitectul Karel Liman. Tot Liman se va ocupa mai târziu de construirea Pelişorului (1889-1903), reşedinţa viitorului rege Ferdinand I al României şi a Reginei Maria.


Muzeul

Acestei construcţii de referinţă nu numai pentru Sinaia, ci şi pentru România, i s-a pus piatra de temelie în ziua de 22 august 1875. Locul construcţiei, respectiv suprafaţa din Valea Peleşului fusese cumpărat de domnitorul Carol I.

Ceva mai târziu, se va construi Vila "Şipot", ce va fi pentru un timp locul de lucru al arhitectului Karel Liman, la indicaţiile căruia se va desfăşura construcţia Castelului Pelişor, precum şi Vila Regelui Ferdinand, de la Stâna Regală (actuala Poiana Stânii). Până la terminarea, în anul 1883, a Castelului Peleş, Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la Foişor, construcţie terminată mult mai repede.

În ceea ce priveste Castelul Pelişor, acesta a fost început în anul 1889 şi terminat în anul 1903, şi era destinat viitorului Rege Ferdinand şi Reginei Maria. Totuşi, până la finisarea Pelişorului, şi aceştia au locuit la Foişor. Chiar şi Carol al II-lea a locuit acolo, în perioada 1930-1940, atâta timp cât a fost Regele României, exceptând anii 1932 şi 1933, când casa de vânătoare a fost mistuită de un incendiu. În urma dispoziţiilor sale, pe locul aceleia, s-a ridicat actualul Castel Foişor. Castelul Peleş are circa 170 de încăperi, spre deosebire de Pelişor care are doar 70. Demn de menţionat este faptul că Peleşul a fost primul castel electrificat în întregime din Europa. Acest lucru a fost posibil întrucât electricitatea era furnizată de Uzina Electrică proprie, de pe malul pârâului Peleş. Peleşul adăposteşte una dintre cele mai importante şi mai valoroase colecţii de tablouri din Europa, în număr de aproximativ 2.000 de piese.

A fost ridicat în secolul XV de către Iancu de Hunedoara, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaşti. Este o construcţie impunătoare, cu acoperişuri înalte şi divers colorate, cu turnuri şi turnuleţe, ferestre şi balcoane împodobite cu dantelara pietrei cioplite. Castelul a fost restaurat şi transformat în muzeu.

Fiind una dintre cele mai mari şi vestite proprietăţi ale lui Iancu de Hunedoara, castelul cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuinţă, nu numai un punct strategic intărit. Cu trecerea anilor, diverşii stăpâni ai castelului i-au modificat înfăţişarea, îmbogăţindu-l cu turnuri, săli şi camere de onoare. Galeria şi donjonul - ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de Hunedoara, precum şi Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părţi ale construcţiei. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepţii), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate şi Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereţi (printre ele se găsesc şi portretele domnilor Matei Basarab din Ţara Românească şi Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai desluşeşte destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că îşi trag numele urmaşii lui Iancu de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conţinutul descifrat de specialişti este Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.

Cazinoul este una dintre primele caldiri ridicate la Constanta, aproape imediat dupa ce acest oras a fost preluat de catre administratia romaneasca si nu s-a mai numit Kustenge.
Istoria Cazinoului incepe o data cu anul 1880, la scurt timp dupa revenirea Dobrogei la Patria Mama.
La acea vreme se numea Cazin sau Kursaal si nu era decat o constructie de paianta, captusita cu scandura la exterior si ridicata langa Farul Genovez, la capatul bulevardului Elisabeta, singurul bulevard al orasului.
Intre peretii sai de lemn Cazinul adapostea o sala de dans, doua sali de lectura unde vilegiaturistii puteau citi ziarele locale si reviste, precum ,,Telegraf", ,,Figaro" si ''L'Ilustration", doua sali de jocuri si o terasa la malul marii.
Terasa era locul preferat da intalnire al marinarilor, turistilor si a elitei constantene, deoarece aproape in fiecare seara de vara aici se organizau baluri, valsandu-se in acordurile muzicii fanfarei militare.
Tot aici se desfasurau periodic concerte sustinute de celebritatile vremii, care erau aduse pe cheltuiala Primariei Comunei Constanta.
In anul 1890 s-a pus problema constructiei definitive a Cazinului.
Inceperea lucrarilor a fost tergiversate pana in anul 1891, cand o furtuna puternica a distrus in mare parte cladirea din lemn a Cazinului, iar primaria a ajuns la concluzia ca este mai ieftin sa ridice o noua cladire decat sa o repere pe cea veche.
Locul noului local va fi mutat insa de langa Farul Genovez cam in zona unde este amplasat actualul edificiu.
Cea de-a doua cladire a Kursaalului, terminate in 1893, era tot o constructie din paianta, sustinuta de piloti din lemn si compusa dintr-o sala de dans, mai multe camere si o terasa catre mare.
Vorbind despre Cazinul sfarsitului de veac XIX, scriitorul Petru Vulcan spune: ,, Indata la inceput ne atrage pavilionul de petrecere, ale carui picioare se ridica din valuri, cata vreme veranda e impinsa deasupra marii. Inlauntru canta muzica si parechi vesele danseaza bostonul; din afara lampioane atarnate srpe mare fac o lumina feerica, sub care dame si domni converseaza intim, desfatandu-se in marea dinaintea lor, ca-n o mie si una de nopti.''
Inca de la inceputul constructiei sale, Primaria Constanta si-a pus problema rentabilitatii Cazinoului. Initial el a fost inchiriat unui antreprenor, dar ulterior Consiliul Comunal a hotarat sa-l exploateze in regie proprie. Dupa ce a constatat ca cheltuielile abia sunt acoperite de venituri, primaria a oferit iarasi spre inchiriere Cazinoul.
In mai 1902 antreprenor al Cazinoului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creanga, capitanul C.I. Creanga, despre care George Calinescu a spus ca ,, nu era nici destept si nici nu avea vreuna dintre insusirile tatalui."
In cererea adresata autoritatilor locale, capitanul Creanga solicita, in dubla calitate de cofetar si bucatar, sa I se inchirieze Cazinoul, mentionand totodata deosebitele servicii pe care le poate oferi: ,,Cunoscand lumea aleasa a persoanelor ce frecventeaza acest cazin, mai ales in timpul sezonului si fiind convins ca un serviciu curat, prompt si mai ales cuviincios se rasfrange in prima linie a gospodariei comunale, posedand aceasta experienta si dispunand de un personal ales si incercat, cunoacand cele doua limbi uzuale pentru strainii ce s-ar abate la Constanta.".
Capitanul Creanga a reusit sa convinga Primaria Constanta sa-I inchirieze Cazinoul pentru suma de 2000 de lei pe an. Pe langa plata chiriei, Primaria i-a impus antreprenorului Creanga sa puna in vanzare ,,articole de consumatiune de cea mai buna calitate '' si sa foloseasca pentru iluminare ,, petroleum de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros''.
In primii ani ai secolilui XX-lea Cazinoul era principala atractie a Constantei. In celebra monografie a orasului, aparuta in anul 1907 si intitulata ''Constanta pitoreasca", scriitorul Ion Adam spune: ,,Un dintre atractiunile care strange cea mai multa lume la un loc este Cazinul. Primaria are grija din timp sa namiasca pentru sezon una dintre cele mai renumite orchestre din tara, care sac ante in lunile iulie si august pe terasa Cazinului, intre orele 5-7 si 8-12 seara. Pentru a lua parte la aceste concerte zilnice, vizitatorii platesc o anumita tax ape care o fixeaza mai inainte Consiliul Comunal.
In serile linistite cele doua terase ale vechiului cazin se umplu de lume aleasa, care-si ia gustarile afara, in fata marei ascunsa in noapte si asculta armoniile amagitoare ale orchestrei.
Cazinul vechi este facut numai din lemn si asezat pe tarasi puternici, pe marginea bulevardului. In salonul acela improvizat s-au bucurat si au petrecut la baluri multe randuri de sezonisti stransi acolo din toate colturile tarii si din toate partile lumii.. Azi insa se pare ca si cerintele au ajuns mai pretentioase si lumea priveste cu mila la batrana baraca care a octrotit atatea intalniri si etazuri."
Ion Adam intuise cu exactitate faptul ca vechiul cazin era demodat, deoarece, inca din anul 1903 edilii constanteni, respective primarul Cristea Georgescu si prefectul Scarlat Varnav incepusera demersurile de ridicare la Constanta a unui Cazino modern, asemenea celor de pe riviera franceza. Arhitectul angajat sa proiecteze noua cladire a fost Daniel Renard, un architect roman de origene franceza, in varsta de 32 de ani, care la acea vreme lociua la Constanta. Absolvent al Scolii de Arte Frumoase din Paris, Daniel Renard avea sa conceapa Cazinoul constantean in stil Art Nouveau, devenind astfel promotorul acestui curent in Romania.
Nu toata lumea era insa entuziasmata de conceptia lui Daniel Renard, motiv pentru care cladirea Cozinoului avea sa fie un subiect aprig de discutii, starnind nenumarate controverse.
Proiectul lui Daniel Renard era acceptat si comentat favorabil de catre liberali, aflati la putere, dar respins si aspru criticat de partidele de opozitie, starnind in cele din urma un adevarat conflict politic pe plan local. In toiul acestor dispute constructia Cazinoului a inceput, lucrarile fiind supravegheate de Daniel Renard. Soarta a facut insa ca liberarii sa plece de la putere si in locul lor sa vina conservatorii, care aveau alta optiune in privinta Cazinoului. Conservatorii constanteni au apelat la unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti romani din acea perioada, Petre Antonescu, care a conceput un Cazino mult mai complicat, asemanator unui teatru, cu doua turnuri. Cand cea de-a doua fundatie a edificiului a fost gata, in 1907, liberalii au revenit la putere, in aceeasi formula administrative, si l-au concediat pe Petre Antonescu, reincredintandu-I lucrarea lui Daniel Renard.
Cea de-a treia fundatie a fost si ultima, constructia Cazinoului fiind inceputa in 1907 si finalizata in 1910. Lucrarile au costat 1.300.000 de lei. Multora edificiul nu le-a placut. Spre exemplu unui diplomat francez, George Oudard, care a vizitat Constanta in 1935, cladirea Cazinoului i s-a parut oribila. In carnetul sau de voiaj diplomatul nota: ,,un lucru este deceptionant in aceste locuri primitoare: albul casino, pretentious complicat, al celui mai ingrozitor stil 1900, care incarca tarmul marii."
De multe ori nici presa vremii nu era mai ingaduitoare, cladirea Cazinoului fiind folosita in disputele politice si adesea catalogata in fel si chip. Spre exemplu, intr-un numar din martie 1910, ziarul Conservatorul Constantei caracterizeaza Cazinoul drept ,,o matahala impopotanata cu tot felul de zorzoane", iar in decembrie1911, ziarul drapelul, oficiosul local al liberalilor, il critic ape Primarul Titus Cananau, deoarece in calitate de inginer sef a aprobat planurile si devizele de constructie, desi ,, prin situatia d-sale de sef al serviciului tehnic si consilier communal, putea si era chiar dator sa zadarniceasca si sa impiedice monstruozitatea".
La 15 august 1910, Cazinoul a fost inaugurat in prezenta principelui Ferdinand, dupa care a fost inchiriat lui Alphonse Hietz, proprietar de restaurante si hoteluri din Bucuresti.
Punand in prim-plan rentabilitatea ''stabilimentului", care costase enorm, primaria a trecut peste toate opozitiile si pe 15 martie 1911, Consiliul Comunal a autorizat jocurile de noroc, iar localul a fost dotat cu doua mese de billiard si 17 mese rotunde pentru jocurile de carti. In scurt timp, Cazinoul din Constanta a devenit unul dintre stabilimentele cele mai cunoscute de acest gen din Europa, fiind preferat de impatimitii jocurilor de noroc care veneau aici, incognito, din toate colturile lumii.
In 1912, Primaria a organizat licitatia pentru concesionarea Cozinoului communal, livitatie castigate de baronul Edgar de Marcay. Asa cum Primaria il oblige prin contract, baronul de Marcay a construit Hotelul Palace, cu scopul de a deserve clientii cazinoului. Avandu-se in vedere clientele pretentioesa si sofisticata a Cazinoului, pentru proiectarea hotelului s-a apelat la un architect francez, care a conceput o cladire moderna si eleganta, in stilul rivierei franceze.
La inceputul secolului al XX-lea, Cazinoul era un loc cu totul aparte, unde aveau acces numai cei bogati si aventurieri, unde tinuta de seara era obligatorie, iar luxul o atitudine fireasca. In acelasi timp, Cazinoul era considerat un loc de pierzanie, extreme de amagitor. In salile lui se consumau drame, se traia cu pasiune intense, patima jucurilor creand o aura de mister in jurul acestei cladiri, a carei istorie cuprinde multe tragedii si povesti nefericite. Adesea, cei ruinati la jocurile de noroc sfarseau noaptea in valurile intunecate ale marii, sau intr-o camera de hotel, cu un glonte in tampla.
Problema Cazinoului din Constanta s-a dezbatut inclusive in Parlamentul Romaniei, dar oricat de puternici erau cei care se opuneau existentei lui si oricat de intemeiate criticile, aceasta cladire a continuat sa fie exploatata conform destinatiei sale initiale. Jocurile de noroc nu au fost interzise, aceasta fiind de altfel atractia Cazinoului si scopul construirii lui.
In timpul Primului Razboi Mondial el a fost transformat in spital, dar cu toate acestea a fost aprig bombardat.
In perioada interbelica Cazinoul a revenit la destinatia sa, reluand sirul povestilor pasionante derulate intr-un spatiu de lux, in jurul meselor de joc.
Astazi, Cazinoul continua sa existe fastuos la malul marii, in asteptarea stralucirii de alta data.

Cetatea Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusa Regia (= cea regească), situată în satul Grădiştea Muncelului, judeţul Hunedoara, a fost capitala Daciei preromane. Denumirea de Sarmizegetusa a apărut în inscripţiile antice şi la autorii din acea vreme şi sub alte forme cum ar fi: Zermizegetusa sau chiar Sarmazege. Numele este în mod sigur unul dacic, dar care a fost păstrat în forme fonetice variate ale limbilor: greacă şi latină. Cetatea de pe Dealul Grădiştei este cea mai mare dintre fortificaţiile dacice. Aflată pe vârful unei stânci, la 1.200 de metri înălţime, fortăreaţa a fost centrul strategic al sistemului defensiv dac din Munţii Orăştiei, şi cuprindea şase citadele.
Cetatea, un patrulater format din blocuri masive de piatra, isi intindea domeniul, in cinci terase, pe un teritoriu de aproape 3 hectare. In cuprinsul cetatii se intretaiau drumurile pavate de piatra. Pe doua inaltimi situate nu prea departe de ruinile cetatii se gasesc resturile unor constructii, probabil cu caracter religios: Sanctuarul mare patrulater si Sanctuarul mic rotund. Blocurile de piatra ale sanctuarului mic, asezate intr-o anumita succesiune, simbolizând razele soarelui, aveau desigur, un rol calendaristic. Ramasitele unui templu si ale unui turn de paza, fragmente de vase ceramice, vetre de foc, unelte si urmele unei instalatii pentru captarea apei de izvor sunt, de asemenea dovezi graitoare ale vietii ce s-a desfasurat pe aceste meleaguri.
Referitor la cetatea Sarmizegetusei putem afirma ca zidurile ei, ridicate in tehnica obisnuita - "murus Dacicus", inconjurau un mamelon cu cota de 1000 m, respectand configuratia terenului. Dupa cucerire, romanii reamenajeaza cetatea, marindu-i suprafata, nerespectand nici traseul, dar nici tehnica de constructie a zidurilor acesteia. La 100 m est de cetate, pe doua terase, se gaseste zona sacra, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar ce se termina intr-o piateta.
In acest spatiu au fost amplasate sanctuare de tip rectangular si circular, unele fiind construite din piatra de calcar, altele din piatra de andezit.
Asezarea civila, formata din cartierele de est si de vest, se intindea pe zeci de terase, constituind cea mai mare locuire dacica compacta cunoscuta. Aici se aflau grupuri de locuinte, ateliere mestesugaresti, depozite, hambare, instalatii de captare si distribuire a apei potabile. Intr-una din locuinte a fost descoperit celebrul vas ceramic cu stampila "DECEBALUS PER SCORILO" ("Decebal fiul lui Scorilo"). Insemnari descoperite pe unele blocuri de piatra ale sanctuarelor, monede, arme precum si un vas de ceramica purtând stampila "Decebalus per Scorilo" au dat posibilitatea cercetatorilor sa considere asezarea ca existând in vremea când Dacia a fost condusa de Burebista si apoi de Decebal.
Dupa infrângerea dacilor si cucerirea cetatii de catre romani, acestia au stabilit aici o garnizoana militara, formata din detasamentele legiunii a IV-a Flavia Felix, din care se mai vad resturile unei cladiri si ale unei bai. Toate cele 6 fortăreţe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roşie, Costeşti - Blidaru, Costeşti - Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO.


Cetatea Blidaru

Situata pe culmea Blidarului (703 m), este cel mai puternic complex fortificat din aceasta zona, fiind intins pe un platou de aproape 6000 mp. Strajuind malul stang al Apei Gradistei, la fel ca si cetatea Costesti, fortificatia de la Blidaru cuprinde de fapt doua incinte, unite intre ele, avand impreuna sase turnuri puternice. Prima cetate, ce ocupa platoul superior al dealului, are o forma trapezoidala, fiind prevazuta cu patru turnuri exterioare, plasate pe colturi. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonica militara, intrarea se facea prin turnul I, astfel conceput incat sa impiedice desfasurarea fortelor inamicului, silindu-l sa coteasca spre dreapta si sa-si expuna flancul loviturilor. In interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta. Spre vest de prima cetate a fost construita apoi cetatea a doua, avand forma pentagonala. Atrage atentia aici sistemul platformelor de lupta de pe laturile de nord si de vest, cu adevarate mici cazemate. Aprovizionarea cu apa a acetatii era asigurata printr-o monumentala cisterna patrulatera, cu ziduri duble sau intreite, adanca de peste 5m, construita in partea de nord-vest. Deosebit de interesanta este pardoseala cisternei, alcatuita dintr-un “ciment” avand in compozitia sa mortar, cenusa si carbune de lemn. Pe aceeasi latura, pe o terasa mai joasa, a fost scos la iveala un turn de paza care asigura din acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o larga vizibilitate, dominand imprejurimile.



Cetatea Costesti

Cetatea de la Costesti este situata pe dealul “Cetatuia”, pe malul stang al Apei Gradistei. Dealul Cetatuia, cu cetatea de pe culmea sa, formeaza un minunat punct de paza, cu vederi la mare departare, plasat la intrarea in masivul muntos, acolo unde valea Apei Gradistei se ingusteaza deodata. Sistemul de aparare al cetatii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificatii: un val de pamant, un zid de piatra gros de 3 m, flancat de trei bastioane si o dubla palisada ce inconjoara partea de sus a inaltimii. Platoul cel mai inalt era ocupat de doua turnuri-locuinta, construite din blocuri de piatra si caramida la care se ajungea urcand pe o scara monumentala, de baracile soldatilor din garnizoana si de un turn de observatie. Pe terase au fost identificate lacase de cult (sanctuare), cisterne de apa etc. Timpul de realizare si de inflorire a asezarii dacice de pe dealul Cetatuia - ca si intregul complex al asezarilor din Muntii Orastiei - cuprinde perioada de la Burebista la Decebal (sec. I i.e.n. - I e.n.). Distrusa in urma razboiului al doilea de cucerire a Daciei de catre romani (105-106 e.n.), cetatea nu a mai fost refacuta.



Cetatea Piatra Rosie

Dealul Piatra Rosie, o inaltime de 831m, pe varful caruia se afla cetatea, se ridica izolat din fundul vaii Luncanilor. Cetatea, ridicata din piatra, de porma patrulatera, cu latimile de 102×45m, are patru turnuri, dispuse pe mijlocul laturii rasaritene. In interiorul incintei se afla o constructie din lemn, ale carei baze de piatra s-au pastrat in intregime. Pentru colectarea apei, necesare garnizoanei, in coltul de nord-vest al cetatii se afla o groapa sapata in stanca. In afara incintei cetatii se observa urmele unui sanctuar, format din aliniamente de coloane de piatra. Pe coasta estica a dealului, o a doua incinta cu zidurile cladite din piatra de stanca si palisada se sprijinea cu o latura pe fortificatia de pe culme, avand in interior un drum pavat din piatra. Pe drumul de acces spre cetate erau plasate trei turnuri de paza. Cetatea de la Piatra Rosie, parte componenta a sistemului de fortificatii dacic, avea menirea de a bara inaintarea dinspre Valea Streiului a dusmanilor care incercau sa atace capitala Daciei libere.

Cetatea Sighisoarei este una dintre cele mai frumoase cetati din Europa care s-a pastrat aproape integral si printre putinele care sunt locuite si in prezent. Alaturi de castelul de la Bran este cea mai vizitata locatie de catre turistii straini care sosesc in Romania.

Cetatea a fost construita in secolul 13 si refacuta ulterior in secolul 14 avand in prezent aspectul unei asezari cu cu strazi inguste, cu cladiri vechi, masive , realizate preponderent din caramida. Ansamblul este inconjurat de o serie de ziduri lungi de 930 de metrii, strajuite de 14 turnuri de aparare, fiecare turn fiind ridicat de catre una din breslele ce activau in oras - de unde le provin si denumirile. In prezent se pastreaza doar 9 din aceste turnuri si anume: Turnul Tabacarilor (dateaza din secolul 14), Turnul Cositorilor (dateaza din secolul 14, refacut in secolul 15, inalt de 25 de metrii cu guri de tragere), Turnul Cojocarilor (din secolul 14, refacut in 1676), Turnul Fierarilor (1631), Turnul Croitorilor (din secolul 14, refacut in 1678 dupa explozia din timpul marelui incendiu din 1676, restaurata in 1935), Turnul Funarilor (tot din secolul 14), Turnul Macelarilor (secolul 15), Turnul Cizmarilor (din 1521, refacuta dupa marele incendiu din 1676) si Turnul cu Ceas (cel mai mare si cel mai puternic).

Palatul Culturii din Iaşi a fost inaugurat, în 1926, de către regele Ferdinand al României. Realizat în neogotic, după planurile arhitectului I.D. Berindei, ajutat de arhitecţii Xenopol şi Cerchez, construcţia Palatului a durat două decenii. Un prim monument a fost ridicat pe ruinele vechii curţi domneşti (1434), care a fost reconstruită în stil neoclasic de prinţul Alexandru Moruzi (1806 - 1812). Un incendiu de la sfârşitul sec. al XIX-lea a distrus acest palat, la începutul secolului următor luându-se decizia ridicării actualei construcţii.


Stilul palatului e neogotic flamboyant, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Aripile cu ieşindurile semicirculare au fost retrase şi împodobite la fronton cu statui de arcaşi ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri şi firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: "Sala gotică", unde se poate admira mozaicul ce reprezintă un "bestiarum" medieval (grifoni, acvile bicefale şi lei). "Sala Voievozilor" se află la etaj şi conţine, în medalioane, portretele domnilor Moldovei şi ale regilor României. Tot la etajul I se află "Sala Henri Coandă", ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. Orologiul cu carillon, instalat în turnul central, este dintr-un ansamblu de opt clopote care reproduc, din oră în oră, "Hora Unirii".


Legenda spune că în proiectul iniţial erau prevăzute 365 de camere, dar construcţia are 298 incăperi cu o suprafaţă de aproximativ 36.000 m2. La faţadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă şi două rânduri de baghete.

La etajul I, la faţada centrală, se află "Sala Voievozilor", cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, aşezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ştefan Dimitrescu şi de elevii săi. Tot la etajul I se află sala "Henri Coandă", ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. În amintirea anilor petrecuţi la Iaşi ca elev al Liceului Militar, Coandă a dăruit oraşului proiectul "Monumentului eroilor romani de Galata" şi reţeta unui ciment special, care imită perfect culoarea şi sunetul lemnului de stejar.

Până în 1955, aici a fost sediul Tribunalului Judeţean, dotat cu mobilier confecţionat la "Casa Maple" din Londra. Afectat de cutremurul din 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea război mondial drept cazarmă a trupelor germane şi ulterior, sovietice. Începand din anul 1975, planşeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oţel, lucrare parţial terminată în martie 1977, când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de boltă, noul planşeu a susţinut monumentul, fiind afectate în schimb, planşeele de la etajul I, zidăria, ornamentele şi stucaturile. Lucrările de consolidare şi restaurare durează înca şi astăzi.

Astăzi Palatul Culturii din Iaşi este sediul Complexului Muzeal Naţional "Moldova" Iaşi şi cuprinde: Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Ştefan Procopiu. În aripa de nord-est a palatului se află Biblioteca Municipală Gheorghe Asachi.


Catedrala mitropolitană din Iaşi

Ideea înălţării unei biserici mai mari, monumentale, la Iaşi, aparţine mitropolitului Veniamin Costachi. Hrisovul domnesc din 8 august 1826, privind lucrările de proiectare şi construire a noii biserici, este actul de naştere al Catedralei mitropolitane. A fost ridicată pe locul unde s-au aflat două biserici mai vechi: Biserica Albă - secolul al XV-lea şi Biserica Stratenia - secolul al XVII-lea. S-a lucrat mai întâi între anii 1833 şi 1839, după planurile arhitectilor Johan Freywald şi Bucher, însă datorită căderii bolţii centrale, biserica rămâne în ruină până în anul 1880. Mitropolitul Iosif Naniescu pune a doua piatră de temelie şi, cu sprijinul autorităţilor statului, lucrările se vor încheia în anul 1887. Arhitectul Alexandru Orăscu, rectorul Universităţii Bucureşti, va reface proiectul măreţei biserici, renunţând la imensa cupolă centrală, iar pictura va fi realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Sfinţirea Catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost un eveniment naţional, la ceremonie luând parte regele Carol I şi regina Elisabeta.

Catedrala ieşeană este o clădire monumentală, de plan dreptunghiular, marcat la colţuri de patru turle decroşate. Stilul arhitectonic este inspirat din forme târzii ale Renaşterii italiene. Elementele decorative, atât în interior, cât şi în exterior, sunt dominate de baroc.

Din anul 1889 a fost adusă, de la Biserica Sf. Trei Ierarhi, racla cu moaştele Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a fost fondată la data de 26 octombrie 1860. Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii domneşti din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1642. În mod direct, ea se trage din Academia Mihăileană, creată la 1834 de Mihail Sturza. În noua sa formă, ea a fost inaugurată la 7 noiembrie 1860 (26 octombrie stil vechi), în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă acum.

La înfiinţare avea trei facultăţi: drept, filosofie (litere) şi teologie. Facultatea de Drept fusese înfiinţată încă de la 24 februarie / 7 martie 1856. În 1864, universitatea era formată din Facultatea de Litere şi Filosofie, Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe fizice, matematice şi naturale, iar în 1879, a apărut Facultatea de Medicină. În anii 1890-1900, s-a dezvoltat Facultatea de Ştiinţe: în 1892, a apărut catedra de Chimie, în 1906, cea de Chimie Agricolă, iar în 1910, a apărut Şcoala de Electricitate.

Clădirea actuală a universităţii a fost construită între anii 1893 şi 1897 după planurile arhitectului Louis Blanc şi inaugurată în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Clădirea este o îmbinare a stilurilor clasic şi baroc, monumentala sa intrare ducând în faimoasa "Sală a Paşilor Pierduţi", decorată cu picturi realizate de către Sabin Bălaşa.

Fiind cea mai veche Universitate din România, este o instituţie de învăţământ superior cu tradiţie şi în acelaşi timp o Universitate modernă care, prin realizările înfăptuite în plan educaţional şi ştiinţific, a căpătat recunoaştere atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Înscrisă în continuitatea învăţământului superior românesc, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” funcţionează ca instituţie de stat, în baza Declaraţiei Drepturilor Omului, Constituţiei României, Legii Învăţământului şi a Legii Statului Personalului Didactic.

Activitatea în facultăţi este condusă de Consiliul Facultăţii, format din reprezentanţii Catedrelor, Departamentelor şi ai studenţilor. Membrii Consiliului Facultăţii sunt aleşi prin vot secret pentru o perioadă de patru ani de către catedrele şi departamentele facultăţii, conform Regulamentului de constituire şi funcţionare a Consiliilor Facultăţilor. Excepţie fac studenţii, ai căror reprezentanţi sunt propuşi de colegii lor din formaţiile de studiu cu drept de reprezentare în Consiliul Facultăţii. Ei sunt validaţi de Consiliul Facultăţii constituit din reprezentanţii Catedrelor şi ai Departamentelor facultăţii respective.

Preşedintele Consiliului Facultăţii este Decanul. Activităţile curente sunt coordonate de Biroul Consiliului Facultăţii. Şefii de catedră şi de departamente fac parte de drept din Consiliul Facultăţii. Decanul, Prodecanii, Cancelarul, şefii de departamente şi de catedre sunt aleşi în conformitate cu Regulamentul de constituire şi funcţionare a Consiliului Facultăţii.


Grădina Copou (sau Parcul Copou) este cel mai vechi parc din Iaşi, situat pe dealul Copoului. Parcul datează din prima parte a secolului al XIX-lea (amenajarea sa a început în anii 1833-1834), în centrul său fiind amenajat "Obeliscul cu lei", numit iniţial "Monumentul Legilor Constituţionale", ridicat dupa planurile lui Gheorghe Asachi în cinstea generalului rus Pavel Kiseleff şi a reformelor introduse de acesta în Moldova. Tot în acest parc se află “Teiul lui Eminescu”, ca şi Muzeul închinat aceluiaşi poet. O serie de busturi dedicate unor mari personalităţi ale culturii române străjuiesc aleea principală a parcului.

Învelit într-o adevărată pădure de copaci, Copoul se numea la începutul îndelungatei sale existenţe "Podu Verde", căci trecea printre vii, grădini şi livezi străpunse ocazional de acoperisul unui conac boieresc. Vechea "uliţă aristocratică a Copoului" este în prezent cartierul Copou, aflat pe dealul cu acelasi nume.

Grădina Copou e cel mai vechi parc din Iasi. Sub Grigore Ghica, cunoscut ca un domnitor priceput şi blând, caruia îi plăcea relaxarea, a fost ridicat la Copou un foişor de odihnă în stil turcesc; acestui domnitor îi revenine meritul de a fi introdus Copoul în atenţia boierilor, obişnuiţi până atunci cu plimbările la Bucium şi Galata. Deoarece nevoia de o grădină publică persista, lucrările de amenajare a parcului au început in 1833, sub îndrumarea domnitorului Mihail Sturza.


Centrul parcului este decorat cu "Obeliscul cu lei" (sau "Monumentul Legilor Constituţionale"), ridicat după planurile lui Gheorghe Asachi in cinstea generalului rus Pavel Kiseleff si a reformelor introduse de acesta in Moldova. Putini stiu ca în Obeliscul cu lei se bănuieşte a exista un document organic de pe vremea lui Al. I. Cuza. Lângă obeliscul cu lei odihneşte "Teiul lui Eminescu", arbore îndrăgit de poet, ce "capata valoarea unui monument viu, cel mai preţios poate, din câte s-au inchinat marelui si nefericitului poet." Teiul urias, bătrân de 100 ani, îsi deschide florile în fiecare primăvară. Ani la rând, această zonă era des vititată de Mihai Eminescu şi iubita sa, Veronica Micle, parcul Copou rămânând şi astăzi o marturie nescrisă a iubirii lor şi un simbol romantic al Iaşului. Toamna mângâie auriu chipul de bronz al lui Eminescu, aşezat in faţa teiului. Nu departe de bustul lui Eminescu, pe "Aleea Junimea", se află şi bustul din bronz al Veronicăi Micle şi ale membrilor Junimii: Ion Creangă (autor I. Dimitriu), Nicolae Gane (I.Irimescu), Costache Negruzzi şi Ciprian Porumbescu (I. Barleanu).


In 1989 s-a deschis în parc un muzeu “Mihai Eminescu”, conceput de arhitectul Virgil Onofrei. Anual are loc în Gradina Copou târgul naţional de ceramică "Cucuteni", care adună meşteri olari din toată ţara.


Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi
Gravată în piatră pe faţa sudică a bisericii Trei Ierarhi, inscripţia votivă ne lasă să citim: "...am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur şi a fost sfinţită în luna mai, ziua a şasea, a anului 7147 (1639) de mitropolitul Varlaam...". Dintr-o dată hramul folosit situează edificiul într-o lume care a fost aceea a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, apărători ai dogmelor niceene, aureolaţi de cunoştere şi renumiţi pentru zelul lor. Dacă atunci, în acel frământat al IV-lea secol creştin, cei trei teologi luptaseră pentru a salva unitatea bisericii, iată cum constructorii bisericii ce le poartă numele au reuşit douăsprezece secole şi jumătate mai târziu să contopească numeroase influenţe din lumi distincte într-un singur monument, legat structural tradiţiei locului. Spaţiul ecleziastic astfel constituit şi-a câştigat un loc de prim rang în arta românească, în istoria poporului, a ţării şi în Biserica Ortodoxă. El reuşeşte să ilustreze o perioadă istorică semnificativă cu confluenţe benefice şi este reprezentativă pentru spiritul creator al unei societăţi care, prin realizările ei artistice, e unică.



Ctitor
Ctitorul acestui monument singular, construit între anii 1637-1639, este credinciosul domn al Moldovei Vasile Lupu, una din figurile cele mai importante ale istoriei române, apărător recunoscut al Bisericii Ortodoxe. În timpul primilor ani ai domniei sale, când Patriarhia de la Constantinopole se găsea într-o situaţie critică - strivită de datorii, dominată de intrigi şi lovită de dezordini -, Vasile Lupu intervine şi încearcă să restabilească lucrurile; deasemenea mai târziu el va achita datoriile Sfântului Mormânt şi pe cele ale mânăstirilor de pe Muntele Athos şi va face numeroase donaţii ca iniţiator al unor opere de cult şi caritate creştin-ortodoxe în Polonia, Bulgaria şi Grecia.

Remarcabilă mărturie a măreţiei domnului, biserica Trei Ierarhi se ridică în inima Iaşului, pe actualul Bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt, înconjurată încă de la început de bisericile Sfântul Nicolae, Sfântul Sava, Golia şi Barnovski, cărora li s-au adăugat succesiv alte monumente religioase şi laice, atrase - am putea spune - de centrul tradiţional, de locul pe care istoria l-a înnobilat.

Impresionantă, făcută parcă pentru 'a lăsa uimit' sufletul contemporanilor, construcţia răspunde dorinţei de fast a ctitorului său despre care Nicolae Iorga spunea că "încă de a doua zi după urcarea pe tron şi-a luat numele de Vasile şi a pătruns în visul bizantin". Şi, într-adevăr, biserica Trei Ierarhi din Iaşi reflectă aspiraţia spre această lume minunată a Bizanţului, combinând structuri şi forme tradiţionale cu materiale preţioase şi o decoraţie fastuoasă.


Arhitectura
După cum rezultă şi din studiul alcătuit de G. Balş, monumentul respectă în linii mari planul bisericilor moldoveneşti din secolul al XVI-lea - un plan triconc influenţat de biserica din Galata, având totuşi o turlă suplimentară deasupra pronaosului. Bolta, respectând ingeniosul sistem moldovenesc de construcţie al bolţilor, cuprinde două registre suprapuse de patru şi respectiv opt arce de boltă dispuse oblic şi care, împreună cu pandantivele de deasupra lor, reuşesc să reducă diametrul clopotniţei. În exterior, pe faţade, aranjarea elementelor decorative ne aminteşte de biserica mânăstirii Dragomirna (Moldova 1606-1609) şi împărţirea paramentului cu ajutorul unei centuri întâlnită la mănăstirile din Muntenia. Influenţa goticului transilvan este vizibilă în multe locuri: la contraforturi, la armătura de piatră a ferestrelor, la profilul uşilor, chenarele cu baghete şi arce în acoladă. Ceea ce imprimă edificiului un caracter particular şi o aşează între cele mai originale creaţii ale artei moldoveneşti, este contrastul armonios dintre formele arhitecturale bine reliefate şi proporţionate, şi decoraţiile sculptate care îmbracă precum o dantelă toată suprafaţa celor patru faţade, inclusiv contraforturile şi arnivoltele de pe laturi şi de la baza clopotniţelor". Ornamentaţiile sunt din cele mai variate: nişe adânci cu arcade fasciculate conform modelelor orientale, colonete ca ale bisericilor ruseşti, vase persane din care se ridică ramuri înflorite, motive geometrice întâlnite şi în Georgia şi Armenia, paramentul împărţit de o centură în formă de sfoară răsucită încadrată de două benzi de marmură decorate în stil renascentist sau baroc. Toate acestea se aranjază într-o unitate careia lumina pare să-i dea viaţă. În plus subliniată printr-o colorare lazurit pusă în evidenţă prin aurire, această decoraţie contribuie din plin la celebritatea pe care biserica Trei Ierarhi şi-a câştigat-o încă de la construcţia sa. Pictura a fost realizată de cei mai vestiţi meşteri; Sidov Pospeev, Iacob Gavrilov, împreună cu pictorii moldoveni Nicolae Zugravul cel bătrân şi Ştefan. Paul de Alep, arhidiacon al Antiohiei care l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călătoria acestuia prin Principatele Române, în secolul al XVI-lea, după ce a examinat cu mare atenţie edificiul, şi-a exprimat întregul său entuziasm în cartea sa "Călătorii" scrisă în arabă şi publicată la Bucureşti în 1900, în traducere românească.


Istoric
În biserică au fost aduse în iunie 1641, moaştele Sfintei Parascheva, trimise de patriarhia şi sinodul de la Constantinopol în semn de recunoştinţă pentru acţiunile şi donaţiile generoase ale domnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci; Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului, şi Teofan al Paleopatrei. Ajungâd la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, moaştele au fost aşezate în biserica mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi după sfinţirea acesteia la 23 aprilie 1887.

Jefuita şi arsă de navălitori din Est (1650) şi din Nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802, ) biserica va fi restaurată între anii 1882 - 1887 (arhitectura) iar pictura şi amenajarea interiorului a durat pâna în anul 1898, resfinţirea lăcaşului făcându-se în anul 1904. Alături de ctitori, la Trei Ierarhi îşi dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) şi primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

În curtea bisericii a fost construită o mănăstire din care azi se mai poate vedea clădirea cu sala gotică, vechea 'Schola Basiliana', mărturie a bogăţiei vieţii culturale din acea epocă. Tipografia ce a fost instalată aici, a cărei presă tipografică era adusă de la Kiev datorită ajutorului mitropolitului Mitropolitul Petre Movilă, a fost condusă de stareţul mânăstirii şi director al şcolii nou deschise, călugărul Sofronie. Aici a apărut prima lucrare tipărită (în greacă) din Moldova şi, anul următor, celebra Cazania a mitropolitului Varlaam.

Sinodul interortodox de la Iaşi din 1642 care a adoptat celebra Marturisire de credinţă ortodoxă şi anul 1645 când a fost uns patriarhul Paisie al Ierusalimului fost stareţ la Mânăstirea Galata. În ianuarie 1993, lucrările simpozionului desfăşurat la Iaşi sub egida Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, primăria oraşului Iaşi, consiliul local şi Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei au scos la iveală rezultatele a numeroase studii specializate privind starea şi nevoile construcţiei precum şi interesul manifestat de autorităţi pentru conservarea şi punerea în valoare a edificiului. Din 1997, în incinta mânăstirii a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu care a locuit o vreme aici.După ce a funcţionat pentru o lungă perioadă de timp exclusiv ca biserică, în anul 1991 mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi a fost reînfiinţată.

Cu ocazia lucrărilor de restaurare datorate arhitectului André Lecomte du Nouy în anii 1882-1890, biserica Trei Ierarhi şi-a văzut distrusă pictura interioară originală. Anumite intervenţii controversate au marcat atunci o etapă caracteristică în procesul restaurărilor în România, animata de acţiuni şi dezbateri publice, de o lupta de opinii între intelectualii epocii şi mediile oficiale, care au condus în final la afirmarea câtorva principii corecte privind protecţia şi restaurarea monumentelor istorice. Fără a putea fi totuşi egalată, principala ctitorie a lui Vasile Lupu a fost folosită ca sursă de inspiraţie pentru construcţia şi decorarea bisericii din marele ansamblu arhitectural al mănăstirii de la Cetăţuia (1669-1672) în imediata apropiere a Iaşului precum şi a bisericii mănăstireşti de la Putna. Azi, biserica Trei Ierarhi are mai bine de 350 de ani. Ea reprezintă un monument inconfundabil, care păstrează toată puterea tradiţiei. Patina timpului care estompează azi strălucirea decoraţiei de altădată îi împrumută în schimb sobrietatea vârstei. Linia sveltă a siluetei sale şi ornamentele dispuse în rânduri orizontale animă întreaga biserică. Dacă, după cum Anton Dumitru o aminteşte în a sa "Carte a întîlnirilor admirabile", Paideuma reprezintă în greacă 'cel care este cult', dar înseamnă şi 'locul unde se învaţă', 'locul unde se întâmplă ceva', atunci, un astfel de loc este cel de la Trei Ierarhi din Iaşi deoarece el arată din plin în ce măsură se pot combina şi coexista influenţe provenind din culturi atât de variate cu condiţia ca ele să găsească o înţelegere perfectă, într-o ambianţă de sărbătoare, alături de o gazdă primitoare.


Teatrul Naţional Vasile Alecsandri

Vechea clădire a Teatrului Naţional (de la Copou), înălţată în 1846 şi distrusă de un incendiu în 1888.Construită în Iaşi, pe locul vechii primării, între anii 1894 şi 1896, clădirea Teatrului Naţional este considerată a fi cel mai vechi şi cel mai frumos lăcaş de acest gen din ţară.

Planurile clădirii aparţin celebrilor arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer, ce au proiectat construcţii similare din Viena, Praga, Odessa, Zürich.

Inaugurată odată cu teatrul, uzina electrică a acestuia a marcat începutul iluminatului electric la Iaşi.

În anul 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, teatrul ieşean primeşte numele marelui poet, dramaturg şi om de cultură Vasile Alecsandri (1821 - 1890).

Clădirea Teatrului Naţional este o veritabilă bijuterie arhitectonică adăpostind adevărate monumente de artă: Cortina pictată în 1896 de meşterul vienez M. Lenz şi terminată de unul din discipoli, prezintă în centru o alegorie a vieţii, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească); Cortina de fier, pictată de Al. Goltz, cu motive ornamentale dispuse simetric, separă etanş scena de restul sălii; Plafonul pictat de Al. Goltz, în culori pastelate, reprezintă alegorii paradisiace, fiind ilustrat cu nimfe şi îngeri şi încadrat în stucatura rococo; Candelabrul din cristal de Veneţia cu 109 becuri.

În prezent, această clădire găzduieşte şi Opera Română.


Bojdeuca din Ticau

Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Ţicău, Iaşi, în care a locuit între anii 1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă. Pragul acestei case a fost trecut şi de Mihai Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuţa, având două camere dispuse de o parte şi de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 şi 1985.

Merită menţionat faptul că Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica.

La vremea sa, Ion Creangă era recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un grup destul de mare de pisici (aproximativ 30), iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa. Spre exemplu, întotdeauna a avut o pisică pe nume Marioara ca şi pe mătuşa sa zgârcită din satul natal Humuleşti